Prolog
Deşi au trecut mai bine de 6 ani, autorul şi acum are teamă
de individul pe nume nicolae dabija (ciobanu), numindu-l ,,mare
ticălos"... A acceptat
să-i public articolul numai cu condiţia că n-o să-i divulg numele. Îi respect
dorinţa şi vă asigur, stimaţi cititori, că autorul este o persoană reală şi că
articolul este autentic.
ALTE REFLECŢII ASUPRA
UNEI “POLEMICI”
N.Dabija publică în ziarul său articole în care îşi zice
mare patriot român, semnîndu-le cu nume inventate
După apariţia articolului “Reflecţii asupra unei “polemici”
(”Jurnal de Chişinău” din 24 octombrie
2006), în care autorul, dl Ion Mămăligă, vicepreşedintele Mişcării Unioniste, a
demonstrat prin argumente că numele
autoproclamatului patriot N. Dabija nu-l
găsim nici în prima Mişcare Democratică pentru Susţinerea Restructurării,
formată în iunie 1988, şi nici în prima scrisoare colectivă adresată Comisiei
Interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem din RSSM pentru Studierea
Istoriei şi Problemelor Dezvoltării Limbii Moldoveneşti, semnată de 66 de
oameni de cultură şi artă, inclusiv 19 scriitori, care cereau ca limba
republicii să devină limbă de stat şi să se revină la grafia latină, mai mulţi
tineri m-au rugat să reproduc lista acelor literaţi care au avut îndrăzneala în
anii regimului sovietic, acum 18 ani, să-şi pună semnătura sub acea petiţie.
Iată numele lor: Valeriu Babansky, Vasile Badiu, Vladimir Beşleagă, Alexandru
Brodschi, Ion Ciocanu, Alexandru Cozmescu, Nicolae Esinencu, Ion Hadîrcă,
Bogdan Istru, Leonida Lari, Emil Loteanu, Gheorghe Malarciuc, Dumitru
Matcovschi, Valentin Mîndîcanu, Serafim Saka, Andrei Strîmbeanu, Arcadie
Suceveanu, Vasile Vasilache, Vlad Zbîrciog. Subliniez că anume aceştia au dat
semnalul luptei pentru limba de stat şi alfabetul latin, contribuind
ca din toate satele şi oraşele
republicii să fie expediate la Chişinău mii de scrisori cu sute de semnături
întru susţinerea revendicărilor
menţionate. Anume aceşti scriitori (cinci dintre ei au plecat deja în lumea celor drepţi) merită pe de-a-ntregul
să declare azi că au fost printre iniţiatorii mişcării noastre naţionale.
Nicolae Dabija nu putea să fie în acei ani un adept al
mişcării naţionale din simplul motiv că, avînd o prestaţie activă de comunist înflăcărat în societate, nu vroia să se pună în poară cu cei de sus,
deoarece era înaintat la Premiul de Stat
al RSS Moldoveneşti pe anul 1988 în domeniul literaturii şi artei. Şi ştia bine
că o să-l primească, dacă nu-şi va păta
biografia pe care o avea atunci:
membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (la ultimul Congres al
scriitorilor din perioada sovietică el n-a aruncat biletul de partid, cum o
făcuse alţi scriitori şi cum s-a lăudat în gazeta sa că a procedat astfel chiar
in faţa lui S. Grossu), era membru al organizaţiei comsomoliste a Uniunii
Scriitorilor din Moldova, membru al Comisiei privind tineretul de creaţie de pe
lîngă Comitetul Central al Comsomolului din Moldova, membru al Comitetului
raional de partid Frunze al oraşului Chişinău, Laureat al Premiului
Comsomolului din RSS Moldovenească,
redactor-şef al săptămînalului “Literatura şi Arta”, unde, conform documentelor de arhivă, a fost numit prin
hotărîrea Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei din
aprilie 1986 şi a Plenarei Uniunii Scriitorilor din luna mai acelaşi an. În martie 1989 a devenit deputat
al poporului din URSS. În acea perioadă, ca să deţii atîtea funcţii de răspundere şi să te bucuri de un
asemenea avantaj nomenclaturist, trebuia să ai mare protecţie în vîrful
piramidei. Aici apare o întrebare pe cît de logică, pe atît de interesantă: credeţi oare că un
naţionalist (cum se afişează N.Dabija că
a fost în anii studenţiei) putea să fie
primit în partid, să aibă atîtea favoruri şi să ocupe atîtea funcţii urcîndu-se
pe scara ierarhiei comuniste? Niciodată! Unui naţionalist (dacă nu era de acord să colaboreze cu KGB-ul şi să-şi
toarne colegii şi prietenii) i se punea
pentru totdeauna pecetea pe frunte: era persecutat la tot pasul, nu mai era
avansat în serviciu, putea chiar să rămînă
pe drumuri etc.
De fiece dată, cînd i se spune adevărul în ochi despre
poziţia sa ideologică greşită şi dăunătoare sau despre fraudele şi fărădelegile
pe care le-a comis în ultimii ani, N.Dabija recurge la un procedeu pe care-l foloseau comuniştii din perioada
sovietică: în loc să-l combată pe oponent prin exemple concrete şi să spună
unde are sau nu are acela dreptate, el
atacă persoana care l-a criticat, insultîndu-l pe semnatar cu cele mai
murdare cuvinte pentru a-i astupa gura, de parcă un om simplu nu are drept să-i
spună adevărul în faţă. Dacă nu se poate agăţa de autor, îl ameninţă pe acesta
că-l va da în judecată (deşi nu are pentru ce), învinuindu-l totodată pe
directorul publicaţiei în care a apărut materialul în cauză, încercînd să-i
interzică şi acestuia de a mai publica
asemenea materiale. După cum vedem, N.Dabija se crede că ar fi un om
incriticabil. Tocmai aşa a reacţionat dînsul la materialul din “Jurnal de
Chişinău” al dlui Ion Mămăligă, în care autorul a demonstrat că publică materiale cu semnături inventate. Este vorba de
articolul “Ce se întîmplă acolo la dumneavoastră”, scris de Dabija, în apărarea
sa, apărut în “LA” din 28 septembrie curent sub semnătura numelui fals Eugen
Bulat. Despre această faptă nedemnă a sa a fost vorba şi la adunarea cetăţenilor din 29 octombrie a.c.,
organizată de dl Ilie Bratu, preşedintele
Mişcării Unioniste din Moldova, adunare la care, după ce au vorbit toţi
doritorii şi după ce a fost adoptată
rezoluţia respectivă, i s-a oferit
cuvîntul (în ordine de replică) şi lui Nicolae Dabija. Acesta, in loc să
răspundă la critica ce i s-a adus, a încercat să îndruge o alegorie (lupul la
stînă), crezînd că cei prezenţi
nu-l vor susţine pe Ilie Bratu.
Dar intenţia sa provocatoare n-a luat foc, încît, în prezenţa participanţilor
la adunare, Dabija a fost nevoit să cedeze şi să-i întindă mîna lui Ilie Bratu.
După un asemenea moment de împăcare şi
bună înţelegere, Ilie Bratu a avut ingeniozitatea să i se adreseze lui Dabija
cu următoarele cuvinte: eu sunt de acord să ne împăcăm cu condiţia că dumneata,
domnule Dabija, vei publica în numărul
de joi al “Literaturii şi Arta” Rezoluţia care a fost aici adoptată şi vei aduce la următoarea adunare
preconizată pentru 3 decembrie a.c. cei 140 de mii de membri despre care ai
spus azi că îi ai în Forul Democrat al Românilor din Moldova.Prima condiţie
N.Dabija a realizat-o cu scîrţ dar şi cu răutate: şi-a reprodus în ziarul său
alegoria (ca să nu zicem logoreea) ţintită împotriva lui Ilie Bratu, publicînd
doar cîteva rînduri din rezoluţia în cauză. Cît priveşte cea de a doua
condiţie, vom vedea cîţi membri va aduce
la adunarea cetăţenilor din 3 decembrie. Credem că niciunul sau foarte puţini.
Pentru că n-are de unde-i lua. Or, în imaginaţia lui Dabija, numărul membrilor
creşte zilnic cu zecile de mii. Doar pe hîrtie.
În realitate însă el nu are mai mult de o sută de membri la Chişinău,
care nu sunt altcineva dect autorii pe care-i publică în paginile “Literaturii
şi Arta”, precum şi prietenii, cumetrii şi alte rude ale sale.
Împăcarea lui N. Dabija cu preşedintele Mişcării Unioniste
din timpul adunării a fost un gest formal, deoarece chiar în următorul număr al
“LA” (din 9 noiembrie 2006) Ilie Bratu a fost din nou atacat într-un articol semnat de Ion Bajureanu, în
care Dabija recurge la o altă manieră stalinistă. Oamenii mai în
vîrstă ţin minte versurile lui V.Maiakovski care figurau în toate manualele
şcolare din perioada sovietică: “Cînd spunem Lenin, subînţelegem partidul, cînd
spunem partidul, subînţelegem Lenin”. Cu alte cuvinte, Lenin şi partidul erau
considerate una şi aceeaşi. În materialul lui Ion Bajureanu, citat mai sus, N.
Dabija este numit marele nostru patriot român, acesta fiind sincronizat cu
Forul Democrat al Românilor: dacă îl critici pe Dabija, îi insulţi pe cei 140
de mii de membri ai Forului, ne dă de înţeles anonimul autor, pentru că un
asemenea nume nu există în realitate: articolul, în care N.Dabija figurează ca mare patriot român,
este scris în redacţie. Vedeţi cît de uşor devii patriot, dacă ai ziar, în care
poţi scrie orice. Şi ca să nu dea de
bănuit că numele lui Ion Bajureanu este fals, Dabija mai inventează un nume –
Parascovia, însoţind articolul în cauză cu următorul post-scriptum: “Noi,
familia Ion Bajureanu şi Parascovia Bajureanu aderăm cu trup şi suflet la Forul
Democrat al Românilor”. Deci
iată cum “creşte” (cu trupuri şi suflete false) numărul aderenţilor la For. Să
ştiţi că peste cîteva zile vom avea deacum 150 de mii! Adresîndu-ne către
Secţia de informaţii şi adrese a Întreprinderii de Stat “Registru” pentru a
afla dacă în municipiul Chişinău există familia Ion şi Parascovia Bajureanu, am
primit un răspuns negativ.
În articolul menţionat din “Jurnal de Chişinău” autorul
scria că Dabija se laudă precum că “LA”, doar datorită protestelor organizate
de dînsul şi a articolelor sale demascatoare,
a atins pe timpuri un tiraj de 260 de mii de abonaţi. Un cetăţean mi-a
telefonat afirmînd că aceasta e o minciună pe care Dabija o repetă mereu şi pretutindeni:
“Literatura şi Arta” a avut în acei ani un tiraj mare, dar acesta n-a atins
niciodată cifra de 260 de mii de abonaţi, propunîndu-mi să răsfoiesc încă o
dată arhiva săptămînalului, în care, pe ultima pagină în partea de jos, este
indicat tirajul. Ceea ce am şi făcut. În consecinţă am constatat că
tirajul acestei publicaţii a crescut
vertiginos în anul 1988 şi pe parcursul anului 1989, în perioada luptei pentru
statalitatea limbii materne şi revenirea la grafia latină. Însă meritul nu este
al lui Dabija, deoarece (după cum am arătat mai sus), deţinînd în acei ani priorităţi ale
nomenclaturii comuniste, dînsului nu-i ardea să se pună în poară cu cei de sus.
Cum putea el să protesteze sau să publice articole demascatoare îndreptate împotriva
conducerii, cînd S.Grossu, prim-secretar
al CC al PC al Moldovei, şi I.Calin, preşedinte al Sovietului Miniştrilor al
RSS Moldoveneşti, urmau să semneze hotărărea cu privire la conferirea Premiilor
de stat pentru anul 1988, la care era propus N.Dabija? . Articolele în apărarea
limbii de stat şi grafiei latine, precum şi alte multe materiale ce abordau
probleme de stringentă actualitate (profitînd de absenţa redactorului-şef, care
se afla cu lunile ba la odihnă la sanatoriu, ba în deplasare, apoi la Moscova
ca deputat etc.) le scriau colaboratorii săptămînalului, precum şi alţi oameni de litere şi artă din afara
redacţiei, făcînd ca gazeta, prin materialele sale bătăioase, la zi, pline de
durere, să aibă o autoritate tot mai mare. Dacă la sfîrşitul anului 1988 se
abonaseră pentru anul următor 58000 de oameni, în luna decembrie 1989 tirajul
ajunsese la cifra de 107640 unităţi, pentru ca în anul următor să atingă recordul de 186760 de exemplare, dar nicidecum 260000,
cifră cu care Dabija induce lumea în eroare pentru a arăta că el avea atunci
cel mai mare tiraj în Europa.
Din cele expuse mai sus rezultă încă un neadevăr prezentat
de N.Dabija în gazeta sa. La 15 aprilie
2004 el scrie următoarele: “am fost prezent joie de
joie de-a lungul a peste 15 ani cu
editoriale în “L.A.” care să vă facă mai demni, mai buni, mai informaţi, mai
curajoşi”. Dacă e să facem puţină aritmetică, iese că începînd cu anul
1989 N.Dabija avea în fiecare număr
editoriale care ne chemau să fim, pe
lîngă toate celelalte, mai curajoşi.
După cum am demonstrat mai sus, pe parcursul anului 1989 (de altfel, ca
şi pînă atunci) N. Dabija, nu avea (joie de joie) editoriale pe prima pagină,
acestea fiind semnate, după cum am arătat în articolul trecut, de către
colaboratorii săptămînalului sau autorii din afara redacţiei. Dabija a
început-o cu articolele sale (care aveau
menirea să ne facă, cum zice el, mai curajoşi) mai tîrziu, adică atunci cînd poporul (fără ajutorul
domniei sale) îşi manifestase deja
curajul pentru a obţine limba de stat, grafia latină, suveranitatea şi
independenţa. N.Dabija a îndesit-o cu
materialele sale pe prima pagină
abia prin anul 1993, pentru ca după
aceea să le adauge genericul “Vai de
capul nostru”, care, după cum menţiona pe bună dreptate Constantin Tănase în
“Timpul”, în loc să-l mobilizeze pe cititor, l-a decepţionat şi mai mult,
acesta din urmă zicînd: dacă-i vai de
capul vostru şi nu sunteţi în stare să
faceţi ordine în ţară, să avem
nişte salarii şi pensii normale, pe care
să le primim la timp, de ce să ne mai abonăm la ziarul vostru? Această
concluzie am tras-o pe baza unui fapt
real: după ce N.Dabija a inceput să apară, joie de joie, cu editoralele “Vai de capul nostru”, tirajul gazetei a
început să scadă de la 186760 (care era
în 1990) pînă la 12125 (în 1999). Să ne fie cu bănat, dar nu credem în corectitudinea ultimei cifre. Ştiţi de ce? Pentru că pînă în anul 1993-1994 unele ziare, inclusiv “Literatura şi Arta”, au fost subvenţionate
de Guvern, situaţie în care cifra
tirajelor de pe ultima pagină a gazetei era corectă. După aceea însă,
publicaţiile, inclusiv “Literatura şi Arta”, s-au transformat în SRL-uri, existînd din
banii primiţi din partea abonaţilor şi sponsorilor. În scopul de a obţine mai
multe finanţe, unii redactori-şefi au
început să indice în caseta gazetei un tiraj mult mai mare decît cel real. Aşa a
procedat şi N.Dabija, scriind pe ultima
pagină a fiecărui număr precum că tirajul săptămînalului este de 19620 exemplare.
La sfîrşitul anului 2005 sponsorii din România au trimis o scrisoare Tipografiei
“Prag-3” din Chişinău interesîndu-se în cîte exemplare se tipăreşte “LA”. Dovedindu-se a fi nişte oameni oneşti şi
necorupţi, tipografii n-au ascuns adevărul comunicîndu-le celor de peste Prut
că tirajul real al “Literaturii şi Arta” este de patru ori mai mic decît cel arătat în gazetă.
Pentru aceasta N.Dabija i-a “pedepsit” pe cei de la “Prag-3” prin faptul că
nu-şi mai tipăreşte gazeta sa acolo, mutîndu-se la Editura “Universul”. Nu se ştie ce zic acum sponsorii de la
Bucureşti. Însă, pentru a nu da în bară, Dabija nu-şi mai indică tirajul. De
ce? Pentru a nu se face de râs în faţa
lumii şi a cititorilor săi. Or, în
prezent săptămînalul a rămas cu doar
circa două mii de abonaţi plus tot atîtea exemplare vîndute în chioşcurile din Chişinău şi din
alte oraşe şi centre raionale ale
republicii...
Acestea sunt
doar cîteva epizoade care indică “onestitatea”, “patriotismul” lui N.Dabija şi
marea sa “grijă” ce o poartă faţă de “Literatura şi Arta” pe care, dintr-o
publicaţie a Uniunii Scriitorilor, cum era odinioară, a transformat-o într-o
ocină personală cu ajutorul căreia, folosind diverse tertipuri, a devenit şi se
mai menţine ca martir şi mare patriot român, răzbunîndu-se pe toţi cei care îi
spun adevărul în faţă. Dacă va fi cazul, voi mai reveni.
14 noiembrie 2006
Un
colaborator al publicaţiei ,,Literatura şi Arta”
0 commentaires:
Trimiteți un comentariu