Gheorghe Bobeică
08.04. 1992
« La război ca la război »
articol reprodus din ziarul «Călărașii»
« La război ca la război » - glăsuieste o maximă. Anume așa și este. Situația grea din Republică, creată din vina separatiștilor, nu ne-a lăsat indiferenți nici pe noi, ziariștii ziarului raional. În zilele de 31 martie-1 aprilie, ne-am deplasat în zona conflictului. Vreau să spun că primele impresii trăite la podul de la Dubăsari au fost cam aceleași trăite în urma vizionării unui film din timpul războiului. Însă, odată cu crengile retezate ce-ti cad în cap în urma tirului intensiv de dincolo de Nistru, înțelegi cât îi de amară realitatea în care ai nimerit. Îți piere orice poftă să-ți păstrezi haina cu care ești îmbrăcat. Târâș prin tranșee spre primele poziții.
Separatiștii,find mascați în ambrazure, trag asupra noastră din aruncătoare de mine, grenade și rachete « Alazani ». Din când în când se aud salve de tun și din mașini blindate grele.
Vă redau întocmai situația în care am nimerit la podul de la Dubăsari noi împreuna cu colaboratorii poliției din Călărași Gheorghe Sorici, Pavel Gajim, Tudor Veveriță, Boris Mânzat, Ștefan Buruiană, Vasile Ursu, Vitalie Curarari, Nicolae Fionad, Ion Zămos,, Gheorghe Susarenco,Alexei Adam, Andrei Malai, Nicolae Motricală, toți ei conduși de comisarul adjunct a SRP Victor Ștefan Melega.
Toți acești polițiști au nimerit în zona conflictului absolut dezarmați. La 15 bărbați numai câteva pistoale și un automat « Kalașnicov » și acela cu tragere scurtă.
Când am ajuns la Criuleni am cotit pe drumul ce se întindea de-a lungul Nistrului. Fiind pe primele poziții pentru prima oară ne era interesant să vedem ce se face dincolo, unde se află kazacii. I-am vzut fortificându-și pozițiile. La o cotitură, unde malul stâng al Nistrului era numai la câteva sute de metri, autobuzul nostru în loc să dezvolte o viteză de 100 km pe oră, a început să se oprească. Nu știu cât curaj și măestrie i-a trebuit șoferului, îndemnat de toți ceilalți, să facă autobuzul să nu se oprească.Și i-a reușit. Pufnind a ciudă autobuzul a pornit iar din loc, mărindu-și din ce în ce viteza. Pe semne că kazacii ori dormeau, ori chefuiau, că-ci n-au deschis focul …
Dezvoltând viteza maximă autobuzul nostru a ajuns la Holercani unde se afla sediul ștabului. Și aici am dat de un paradox. Fiecărui polițist din Călărași i s-a dat câte un automat numai, nici un aruncător de grenade sau mitralieră, nemaivorbind de îmbrăcăminte antiglonte, care trebuia să li se dea în primul rând. În situația proastă în care ne-am pomenit foarte bine l-am înțeles pe comisarul raionului Călărași Valeriu Troenco, aflat și el pe primele poziții. Într-adevăr, e foarte greu când știi că îți trimiți camarazii la moarte, neasigurându-le măcar cât de cât securitatea.
Ajungând la postul nostru de luptă de la podul de la Dubăsari, am văzut gaura- urma unei grenade, ce a pus în pericol viața nu numai a comisarului Troienco ci și a colaboratorilor secției Călărași.
Ziua toată s-a împușcat, deslușit se auzea canonada luptelor de la Coșnița, Cocieri. Acolo, după cum am înțeles, se trăgea și din artilerie.
La începutul deplasării gândeam să stăm pe primele poziții câteva ore șo apoi, dă, ca ziariștii… s-o ștergem acasă, povestind la toți cu mimică de erou că am fost la război. Lucru pe care nu l-am făcut. Am hotărât să stăm alături de băieții noștri atâta timp cât va dura schimbul (poate două zile, poate trei …).
Seara am plecat pe malul Nistrului la post cu colaboratorii poliției Susarenco, Sorici, Ursu și Adam. Între orele 20.00-24.00 aveam misiunea să apărăm capul de pod de la Dubăsari. Până la orele 21.00 ambele părți, înțelegându-se parcă, au păstrat un moratoriu de pace.Însă, după această oră o ploaie de gloanțe s-a năpustit asupra noastră. Toată noaptea s-au dus lupte crâncene și la zăgazul de apă de la hidrocentrală, și la stația de pompare a apei, și la Coșnița, și la Cocieri. Kazacii, vreau să spun, sunt turbați la nebunie. Ei, vorba poetului Grigore Vieru, vor să ne kăzăcească. Însă noi, am deplină încredere,îi vom ștefăni pe toți. Ajunge cât am răbdat . Ne bucură faptul că în sfârșit și conducerea Republicii, în persoana d-lui Mircea Snegur, a înțeles acest lucru. Cel pornit cu sabia asupra noastră, de sabie va pieri. Să nu le dăm voie kazacilor să se ducă, să-i lăsăm să zacă în pământul nostru. Să le punem o cruce cu secera și ciocanu în vârf ca semn de preîntâmpinare pentru alți pofticioși de teritorii străine.
Fiind pe primele poziții am avut de mai multe ori ocazia să privesc prin ochiană acțiunile kazacilor din Dubăsari. Deslușeam numai unele siluete. Însă lătratul alarmat al câînilor ne spunea că în ogradă n-a intrat un benevoitor, ci un străin ; Am văzut și porțiunea aruncată în aer a podului, tancurile, care stau în ambuscadă, kazacii, întărindu-și pozițiile…
Pe data de 1 aprilie am fost mutați la Holercani. În drum spre ștab autobuzul nostru a fost supus unui tir intens de foc. Se vede că noi toți am fost născuți în cămașă, căci gloanțele nimereau undeva pe aproape... Era spre amiaza zilei. La Holercani ne aștepta cu mâncare caldă Gheorghe Drapac, din Peticeni . Cu o zi mai înainte pe pozițiile de foc au venit șapte femei din satul Răciula, au adus și ele mâncare. Trebuie de menționat curajul acestor femei care au ajuns chiar și în stânga Nistrului, în Cocieri, unde se află ostașii gărzii speciale a Republicii.
Vreau să spun că am fost vizitați și de locuitorii satelor di apropiere : Izbești, Ustia, Cruglic, Holercani. Ei toți ca unul s-au ridicat în apărarea Țării Moldovei.
0 commentaires:
Trimiteți un comentariu